GENERATII DE CALCULATOARE
Minicalculatoarele au adus la înlocuirea programatorilor de mainframe, curaţi şi bine îmbrăcaţi, cu o nouă specie de programatori. Minicalculatoarele au început să fie introduse în universităţi şi alte instituţii de învăţământ, pentru că erau ieftine. Ele erau accesibile şi proiectate pentru a putea suporta modificări ulterioare, ceea ce a atras un grup de entuziaşti cunoscuţi sub numele de hackeri. Aceşti hackers nu sunt identici cu cei din zilele noastre. Acei hacker-i erau plini de entuziasm faţă de calculatoare, oameni care voiau să facă programe mai bune, mai rapide şi mai „elegante”.
Din rândurile lor s-au ridicat o parte din oameni care au făcut revoluţia calculatoarelor personale. Piaţa minicalculatoarelor a crescut repede. Imediat ce departamentele puteau justifica nevoia minicalculatorului, acesta era instalat. Acesta a fost momentul când DEC (Digital Equipment Corporation ) a devenit a doua mare companie producătoare de calculatoare din lume.
În privinţa îmbunătăţirilor aduse programelor, gama funcţiilor care pot fi realizate a crescut. Un minicalculator poate fi folosit simultan de mai mulţi utilizatori, cu ajutorul unui procedeu de împărţire a timpului de folosire a procesului numit time-sharing. Astfel, fiecare utilizator poate să prelucreze date, să creeze programe sau să utilizeze, ca şi când ar fi singurul utilizator. Acest sistem a fost introdus şi în tehnologia de realizare a mainframe-urilor. Sisteme sofisticate de time-sharing, cu componente disc mai puternice şi programe mai sofisticate, au fost dezvoltate în acelaşi timp pentru mainframe-uri.
Aceasta era piaţa calculatoarelor în anii ´70: mainframe-uri şi minicalculatoare erau prezente în toate companiile şi principalele departamente. Pentru sacinile pe care le puteau rezolva în moduri în care le rezolvau, erau bune. Au adus metode noi şi eficiente în birouri şi au făcut afacirele mai eficiente. Totuşi, au eşuat în mărirea productivităţii personale (în creşterea eficienţei personalului, nu a corporaţiilor).
Nasterea calculatoarelor personale
La mijlocul anilor ´70 a apărut o nouă tehnologie: miniprocesorul. Acesta folosea multe tranzistoare conectate pe o pastilă de siliciu pentru a realiza un dispozitiv de calcul.
Primele microprocesoare au fost, după standardele actuale, destul de simple. Primul microprocesor, devine cunoscut ca 4004, a fost proiectat pe patru biţi de către inginerul Marcian E. „Ted” Hoff de la Intel, în anul 1969. Clientul care i-a comandat lui Intel microprocesorul a fost o firmă japoneză, care a dat faliment în 1970; după aceasta Intel nu se putea hotărî dacă să lanseze sau nu circuitul pe piaţă. L-au lansat, şi în 1974 existau mai mult de 19 tipuri de microprocesoare pe piaţă, inclusiv Intel 8088, cel care va deveni trambulina actualelor calculatoare personale.
Microprocesoarele au fost iniţial folosite drept controler - dispozitive de control – pentru maşini de spălat veselă şi frigidere. Producătorii şi proiectanţii de calculatoare nu au pierdut ocazia dată de potenţial acestor dispozitive de a fi folosite drept calculatoare.
Primele succese ale pieţei au fost microprocesorul Intel 8080 şi noul sistem de operare numit CP/M-80 scris pentru acest cercuit. CP/M-80 a fost creat în 1975 de Gary Kildall, fondatorul şi preşedintele companiei Digital Research – primul producător al unui sistem de operare pentru microcalculatoare. Astăzi, compania este o divizie a lui Novell Inc. – cea mai mare companie în domeniul sistemelor de operare în reţea.
CP/M este prescurtat de la Controlul Programului/Microcalculatorului – cel mai sugestiv nume de produs, dacă mai existase unul, de până atunci. Acest sistem de operare a fost, la acea dată, extraordinar. Dacă aveai un sistem 8080 sau Z80, cu sistem de operare CP/M, cu 64 kilobiţi de RAM şi o pereche de unităţi de disc flexsibil de 8", aveai „ultimul strigăt” al modei calculatoarelor şi îl făceai verde de invidie pe orice pasionat. Un singur lucru le putea depăşi invidia şi cîştiga ura: să ai un disc şi o imprimată; ambele necesitau o cheltuială exorbitantă.
Discurile acelor timpuri merită puţină atenţie. Primul tip larg răspândit împreună cu microcalculatoarele aveau discuri de 14" (comparaţi-le cu cele de 3,5" disponibile astăzi) şi un timp de acces suficient pentru o pauză de cafea.
Apple Computer, binecunoscută ca avându-şi începuturile într-un garaj, a apărut în 1976. Apple a fost fondată de legendarii Steve Jobs şi Steve Wozniack, şi este recunoscut drept compania care a pus bazele industriei calculatoarelor personale. Deşi povestea lui Visilac şi a calculatorului Apple II este bine cunoscută, merită să o spunem încă o dată, pentru că arată motivele care au generat revoluţia calculatoarelor personale.
La mijlocul anilor `70, dacă doreai să faci încercări de genul „şi dacă” calculând pe mainframe, trebuia să scrii un program, să-l depanezi, să încerci un set de date, să verifici rezultatele, să încerci un set de date mai complex s.a.m.d. Era un procedeu cel puţin laborios şi nu foarte practic, cu excepţia cazului în care priviziunele aveau importanţă pentru corporaţie şi aveai suficient timp la dispoziţie. Această situaţie a motivat doi studenţi de la Harvard Business School să facă primul program de calcul tabelar: Visicalc.
Apple II avea la bază un procesor Motorola 6502 (proiectat pe 8 biţi), până la 128 kilobiţi de RAM şi utiliza un casetofon pentru a stoca date şi programe. Apple a încheiat o înţelegere cu realizatorii lui Visicalc pentru a obţine exclusivitatea programului pe Apple II. Acestui program i se acordă meritul de a fi catapultat Apple de la un venit de 800.000 de dolari în 1977 la puţin sub 48 de milioane în 1979.
Utilizatorii cumpărau Apple II doar pentru a rula Visicalc, şi o dată cu el un raft întreg de aplicaţii, care ofereau utilizatorilor, pentru prima dată la un preţ rezonabil, putere de calcul accesibilă şi dedicată.
Calculatoarele despre care am vorbit, maşinile CP/M şi Apple, nu erau numite calculatoare personale – acesta nu a fost un termen recunoscut până în august 1981, data de naştere a calculatorului IMB PC a fost creat de piaţă, datorită acelor sisteme de microcalculatoare care au făcut posibilă existenţa calculatorului IBM PC.
Deşi microprocesorul care a stat la bază calculatorului IBM PC a fost produs în 1974, calculatorul IBM PC a fost produs abia în 1981. Intel 8088 era un microprocesor pe 16 biţi, care putea lucra cu mai multă memorie şi mai rapid decât predecesorii săi. IBM a delegat o companie necunoscută, numită Microsoft, pentru a realiza un sistem de operare. Restul este, aşa cum o spun ei, istorie. IBM PC a devenit un standard, în realitate o serie de standarde care au adus la vânzarea de aproximativ 100 de milioane de calculatoare personale din 1981. puterea marketing-ului IBM a dus la succesul lui IBM PC. IBM avea bani şi poziţia pe piaţă astfel încât să facă calculatorul IBM PC acceptat în corporaţii. Deşi e uşor să critici IBM pentru greşelile, destul de multe, făcute în dezvoltarea pieţei calculatoarelor personale şi lipsa de receptivitate faţă de o piaţă care creştea mai rapid decât putea acoperi IBM, fără amestecul lui IBM, această piaţă ar fi crescut mult mai încet şi mai fragmentat.
Calculatorul IBM PC a continuat tendinţa dată de Apple II, aducând puterea de calcul la îndemâna utilizatorilor. Posibilitatea de a-şi îmbunătăţi şi mări productivitatea personală a fost o atracţie atât de mare, încât oamenii au trecut peste orice pentru a-şi cumpăra un calculator personal. Ei au păcălit bugetele departamentale cumpărându-le ca maşini de scris sau chiar plătind diferenţa din propriul buzunar.
Multe companii au avut reţineri în a urma tendinţa de introducere a calculatoarelor personale, dar au descoperit ulterior că acestea erau folosite din plin de concurenţa. În aceste companii, de obicei, Centrul de Calcul era uluit când descoperea invazia calculatoarelor personale. Fanaticii mainframe-urilor erau probabil cei mai surprinşi când aflau ce se întâmplase.
Aparent peste noapte, Centrul de Calcul pierdea un procent destul de mare din prelucrările de date ale companiei. Teritoriul pe care credeau că îl stăpânesc era brusc invadat. Ceea ce era probabil cel mai tulburător pentru ei era că utilizatorii de calculatoare personale vorbeau despre informaţii şi nu doar despre coloane de date.
Utilizatorii au descoperit că puteau combina şi prelucra cum doresc datele. Puteau realiza rapoarte despre ceea ce îi interesa. Pe de altă parte, dacă ai fi cerut la Centrul de Calcul un raport, ţi-ar fi dat doar un raport standard aşa cum le genera mainframe-ul. (Rapoartele standard consumau o „mică pădure” de hârtie, când toţi utilizatorii doreau doar o pagină ).
Astfel a apărut o nouă tendinţă: aceea de a a-ţi realiza singur calculele. Atunci când utilizatorii doreau să facă simulări financiare de tipul „şi dacă”, ei nu mai trebuiau să meargă, cu pălăria în mână (metamorfic vorbind) la Centrul de Calcul. Puteau să-şi pornească calculatorul personal, să ruleze programul de calcul tabelar şi să realizeze o duzină de scenarii, în timpul în care Centrul de Calcul ar fi luat în considerare cererea lor.
Deja nu mai exista nici o posibilitate pentru Centrul de Calcul de a schimba lucrurile. Corporaţiile aveau toate motivele să susţină noua tendinţă şi în acelaşi timp destule motive de îngrijorare pentru anarhia care se crea. Distribuirea datelor prin companii, cum veţi vedea, avea multe implicaţii şi exista marele risc de a scăpa totul de sub control.
Revoluţia calculatoarelor personale, mai mult decât orice, a forţat Centrele de Calcul să-şi regândească rolul şi tehnologia pe care o foloseau. Ele nu au avut cu adevărat de ales şi au devenit Servicii de gestiunea de informaţie (Management Information Service) sau IT (Information Tehnology) sau orice altceva care conţinea cuvântul informaţie. De asemenea, au trebuit să urmeze sau cel puţin să se obişnuiască cu valul tehnologiilor aduse de calculatoarelor personale.
BIBLIOGRAFIE:
Instruire asistata de calculator. didactica informatica- Adrian Adascalitei, Polirom 2007
